Oare eşti şi tu grădinarul care nu-și udă grădina?
Mecanismele tăcute care ne pot sabota atunci când suntem "prea profunzi"
Imaginează-ți un grădinar (sau o grǎdinǎreasǎ ☺️).
Nu oricare, ci unul care știe, cu precizie, ce sol are nevoie fiecare plantă. Care a citit despre fotosinteză, despre respirația stomatelor, despre spirala divină a seminței de floarea-soarelui. Un grădinar atent, competent, cultivat.
Și totuși — zi după zi, uită să-și ude propria grădină.
Și nu pentru că nu are apă, ci pentru că e ocupat cu ale altora, pentru că plantele lui „se descurcă”, pentru că știe că unele rezistă și în pământ uscat.
Pentru că, in mod ironic, știe prea multe. 🥹
Așa începem.
Când profunzimea devine armură…
Mulți oameni profunzi nu sunt sabotați de ignoranță, ci de complexitatea lor.
(Si precizez cǎ “profund” ar putea fi citit si ca “self-aware” (conştient).)
Le e greu să ceară ajutor, nu pentru că n-ar avea nevoie, ci pentru că înțeleg prea bine mecanismele ajutorului. Se analizează pe sine în timp ce suferă, citesc despre trauma evitantă în timp ce o trăiesc si ii susțin pe ceilalți pentru că le e mai ușor să ofere conținere decât să o primească.
Și, treptat, devin grădinari emoționali pentru ceilalți, in timp ce rădăcinile lor se usucă în tăcere.
Mecanismele tăcute care sabotează
1. Altruismul ca apărare
„Nu mă gândesc la mine, îi ajut pe alții.”
Ce pare generozitate e, uneori, un mecanism sofisticat de evitare. E mai sigur să fii oglindă pentru suferința celuilalt decât să te uiți în oglinda ta. 🪞🎭
Mulți oameni profunzi ajung să devină antrenori, coachi, psihoterapeuți, consilieri, terapeuți, nutriționiști sau asistenți de îngrijire. Se specializează în „a ține spațiu”. Dar la fel de mulți joacă acest rol în mod informal — în familie, în cercul de prieteni, în cuplu — fără diplomă, fără certificare, dar cu aceeași sete de a fi de folos.
Nu toți au cabinet, dar mulți au canapea. 😆
Și pe acea canapea, ani la rând, s-au așezat alții: cu grijile lor, cu divorțurile lor, cu mama lor bolnavă, cu pofta de ciocolată la 2 noaptea. Iar tu ai ascultat, ai conținut, ai explicat traume, ai normalizat sentimente, ai respirat odată cu ei.
Dar după ce au plecat... ai uitat să te mai așezi tu.
Winnicott (Donald) vorbește despre “false self-ul” (sinele fals) construit în jurul adaptării. Un self/sine care ii susține pe alții pentru că n-a învățat să existe separat de nevoile celorlalți.
2. Perfecționismul
„Nu am voie să greșesc, eu știu mai bine.”
Cu cât ai mai multe cunoștințe despre psihologie, neurostiinte, dopamina, relații, atașament sau spiritualitate, cu atât e mai mare rușinea când tu însuți/însǎți clachezi. Și astfel, nu-ți mai permiți căderile, te izolezi sau, și mai pervers, le îmbraci în concepte — ca să nu doară.
Rușinea este trăită mai intens de cei conștienți, tocmai pentru că au un ideal interior aşezat prea “sus”.
3. Identificarea cu rolul de susținător
„Cine aș mai fi eu, dacă nu sunt cea/cel care îi ține pe toți?”
Când identitatea ta devine „cea care știe”, „cea care ajută”, orice vulnerabilitate personală devine o amenințare la structură. Și, astfel, grădinarul refuză să se odihnească, să plângă, să spună „azi nu pot”.
Şi umbra unui ajutor acordat ajunge, treptat, sǎ fie, resentimentul de a nu fi ajutat. 😡
Dilema profunzimii poate fi: vezi tot, dar uiți de tine
Ironia celor profunzi:
🧠 Văd sistemele. Văd greșelile. Înțeleg ce e nevoie pentru schimbare.
💔 Dar când vine vorba de ei înșiși, au o toleranță imensă la frustrare și lipsă.
Se amână. Se înțeleg. Se analizează.
Dar nu se udă!!!
Ce înseamnă „a-ți uda grădina”? 🌧
Să spui: „Nu mai am chef să studiez azi. Vreau doar să simt.”
Să stai lângă cineva care te vede, fără să te „vindece”.
Să scrii ce simți, nu ce crezi tu cǎ trebuie “să știe ceilalți”. 😉
Să spui: „Mă doare. Nu știu ce e. Dar nu vreau să o analizez. Doar ține-mă în brațe.”
Exercițiu de reflecție:
Ai simțit că ești tu grădinarul din poveste? Ce parte din tine a obosit de atâta dat?
Care parte din mine e flămândă emoțional, dar eu o hrănesc cu sens si serviciu pentru altii?
Profunzimea nu e garanția echilibrului.
Dimpotrivă — e o pădure care te poate înfometa dacă nu știi să-ți culegi propriile fructe.
A fi un grădinar lucid nu înseamnă să salvezi toate florile. Înseamnă şi să te uiți, în fiecare seară, la propria ta grădină — și să întrebi cu blândețe:
Mi-am dat astăzi mie ceea ce ofer tuturor celorlalți?
Dacă răspunsul e „nu”...
e ok. Mâine e o zi bună de udat. 🪴
Pe curând,
AmiRa - Your Human Engineer