„Grăsuții simpatici” și alte minciuni frumos ambalate
Forme de suferință bine ascunse - Ce se întâmplă când body positivity devine toxicǎ
Într-o zi din mijlocul săptămânii, într-o sală de curs cu proiector și scaune inconfortabile, intră el. Se furișează pe lângă perete, ca și cum prezența lui însăși ar perturba geometria aerului. Parcă își cere mereu scuze prin postură, modul în care se mișcă și mimică, un „nu vreau să deranjez”.
Poartă un zâmbet larg — antrenat — genul de zâmbet pe care-l pui în context social sau în fața oglinzii, când vrei să-ți demonstrezi că ești ok.
Are în jur de 150 de kilograme.
În pauze e atent cu toată lumea, glumește, e carismatic. „Grăsuțul simpatic” — îl numesc colegii.
Nimeni n-ar fi ghicit vreodată că e în doliu pentru sinele lui. Că e golit, epuizat și copleșit de un corp care nu mai e protecție, ci închisoare, că evită cât poate să se expună în diverse contexte sociale, urăște să meargă la cumpărături de haine “cort” (el le-a denumit așa).
Începem să lucrăm împreună. Își propune — și o spune cu voce tremurată, dar cu ochii fermi — să renunțe la armura de zeci de kilograme. Dar pentru asta trebuie să pună altceva în loc.
Trec doi ani
Nu face doar sport și schimbă meniuri, ci își dezgroapă rușinea, învață să simtă în loc să înghită, se ceartă cu sine și apoi se iartă.
Renunță, treptat, la a mai mulțumi pe toată lumea. „People pleaser”-ul se estompează, treptat, și începe să nu mai fie așa… ”simpatic”. 😉
Se transformă, învață să pună limite sănătoase, să spună NU fără vinovăție sau frică. Și nu mai simte nevoia să se scuze la fiecare pas, și nici să-i bine-dispună pe ceilalți.
Minus 70 de kilograme mai târziu, îmi spune:
„Aveam atâta durere în suflet pe care nu o vedea nimeni. Atâtea frustrări, dezgust față de mine. Dar le țineam bine ascunse. Încercam să fiu măcar tolerabil pentru ceilalți.
Eram... ăla simpatic. Nimeni nu vedea cât mă urăsc și cât mă frustrează această situație. Nimeni nu vedea cum sunt eu, cel real, dar nici eu nu mă lăsam văzut.”
Și aici vine partea incomodă.
În tot acest timp, în jurul lui — și în inboxul tău, poate chiar și în feedul meu — lumea strigă:
🗯️ „Iubește-ți corpul așa cum e!”
🗯️ „Corpul tău e minunat oricum!”
🗯️ „Nu e despre slăbit, e despre acceptare!”
Dar ce faci când „iubește-ți corpul” devine o obligație, o comandă, nu o invitație? Când e doar alt standard pe care trebuie să-l bifezi, altă mască? Ce faci dacă, în timp ce ceilalți te validează, tu simți că te sufoci?
✳️ Cum a început și ce este „body positivity”?
Body positivity (“pozitivitatea corporală”) s-a născut ca reacție la standardele nerealiste de frumusețe și la presiunea culturală de a fi slab(ă).
Oamenii au început să fie hărțuiți pentru că sunt supraponderali, dar mulți alți oameni au început să vorbească despre normalizarea tuturor tipurilor de corp, indiferent de dimensiune și greutate.
Cultura „corpului slab” dusese rapid la o stimă de sine scăzută, depresie, alcoolism și tulburări alimentare extreme. La începutul anilor 2000 s-a răspândit pe internet mai mult ca oricând “body shaming-ul.”
Mișcarea de „pozitivitate corporală” a început să apară pe toate canalele media în jurul anului 2012. Scopul a fost de a schimba standardele nerealiste de frumusețe feminină într-o abordare mai realistă:
Corpurile vin în toate formele și dimensiunile. Celulita și ridurile sunt normale. Exercițiile fizice extreme și planurile de dietă exagerate pot fi extrem de nesănătoase și, în schimb, ar trebui să ne concentrăm pe a mânca alimente sănătoase, hranitoare și pe a ne iubi corpul așa cum este. Această mișcare subliniază că „toate corpurile sunt frumoase”.
Mișcarea a devenit din ce în ce mai populară, dar a și dezvoltat o gamă largă de critici și stigmatizări.
Critica miscării pozitivismului corporal & #fatculture
Mișcarea de “body positivity” a susținut acceptarea corporală și diversitatea formelor, având intenții profund necesare și benefice.
Însă, în unele forme, mișcarea a fost dusă la extreme și a început să genereze efecte adverse – fenomen denumit „toxic body positivity”.
Astăzi, este aproape imposibil să te conectezi la rețelele sociale fără a fi inundat de reclame de dietă și exerciții fizice cu hashtag-uri #bodylove, #bodypositivity, #allbodiesarecreatedequal, #loveyourbody și #allbodiesarebeautiful.
Oamenii sunt mândri să-și arate imperfecțiunile corpului și să promoveze #fatculture; cu toate acestea, există multe hărțuiri, respingeri și critici împotriva mișcării.
Iata de ce:
Când body positivity devine o altă formă de presiune 😬
Mesajul de la care a pornit mișcarea era corect, necesar și revoluționar. Corpurile în afara standardelor dominante au nevoie de vizibilitate, acceptare și respect.
Dar, în forma actuală — comercializată, diluată, hiperoptimistă — ignoră ceva esențial:
Dacă nu poți vorbi despre durerea ta, nu înseamnă că ești vindecat(ă). Doar că ți-ai pus o mască nouă.
📌 Pentru unii oameni, iubirea de sine înseamnă să accepte kilogramele în plus.
📌 Pentru alții, iubirea de sine înseamnă să vrea să le dea jos, să fie sănătoși metabolic, energici și puternici.
📌 Pentru unii, acceptarea înseamnă „rămân așa cum sunt”.
📌 Pentru alții, acceptarea e punctul zero din care încep să schimbe.
