De ce mergi prin viață cu "frâna de mânǎ trasǎ"? Partea I
Își doreşti să înțelegi. Să te înțelegi.Pentru că ai încercat deja tot ce „ar fi trebuit să funcționeze”: planuri, liste, voință, self-help, disciplină, pedepse, motivație, coaching, nutriționiști...
„Amira, nu mai înțeleg nimic... Nu știu ce să fac! Parcă trăiesc cu frâna de mână trasă, mă simt defect, slab... nu reușesc să-mi păstrez o direcție.”
Ține ochii în jos când spune aceste cuvinte, cu o notǎ de resemnare în voce.
Își doreşte să înțeleagă. Să se înțeleagă.
Pentru că a încercat deja tot ce „ar fi trebuit să funcționeze”: planuri, liste, voință, disciplină, pedepse, self-help, dezvoltare personală, NLP, motivație, coaching, nutriționiști, etc.
Dar ceva, undeva, cedeazǎ mereu.
„Sunt plin de teorie. Știu ce “e bine pentru mine”.
Practica mǎ omoarǎ!
Știu că ar trebui să fac sport, să mă mișc, să îmi fixez obiective mai îndrăznețe profesional. Știu că am capacitatea. Știu că am resursele.
Dar ajung tot pe canapea, zac acolo letargic, mă uit în gol și mă simt un leneș care nu e bun de nimic.
Doar că sunt și epuizat. Ca și cum tot sistemul meu intern s-a oprit, mi-a tǎiat gazul.”
Si apoi se “amorțeste” și se pedepsește cu mâncare sau face binging cu niște seriale sau se pierde în cateva ore de scroll pe social media.
Îmi amintesc de ceva auzit recent de la unul dintre participanții la un webinar despre mâncatul emoțional:
“Eu am înteles că e ceva bușit la mecanismele din creierul meu, la neurotransmițători, de asta îmi vine să mănânc mai mult.”
Și ce repede se etichetează oamenii: “leneș”, “bușit”, “defect”, “nu am voință”.
Am auzit asta de zeci de ori, spusă cu glasuri diferite, dar cu același substrat:
o ființă umană care se simte ruptă de sine, de capacitatea sa de a acționa, de a se mobiliza, de a se simți vie.
De cate ori ai simțit la fel? Poate știi ce ar trebui să faci, ai momente de claritate, ai visuri, obiective, planuri. Dar ceva te trage înapoi. Ca o greutate invizibilă. Ca o frână trasă pe interior.
Nu ești leneș(ă), defect(ă), slab(ă) sau fara voințǎ.
👉 Ești o persoană care a trecut prin multă durere, iar creierul tău s-a adaptat cum a știut mai bine.
✅ Vestea bună? O scriu inca de la inceputul articolului: Aceste circuite ale creierului se pot vindeca.
Nu peste noapte. Dar cu blândețe, conștientizare și pași mici, iti poți rescrie povestea dar și circuitele neuronale și echilibrul dintre neurotransmițători.
Vǎ explic în continuare mecanismele implicate.
Cercetările recente din neuroștiință și psihologie au confirmat:
Traumele din copilărie influențează în mod profund și de durată dezvoltarea creierului, afectând tocmai acele zone care reglează autocontrolul, motivația, recompensa și alinarea suferinței.
Dar, ca să stabilim de la început:
Trauma nu este doar ce ți s-a întâmplat, este ceea ce corpul tău a fost nevoit să “înghită” în tăcere.
Trauma nu e doar evenimentul dramatic. Nu e doar agresiunea, abuzul, accidentul, pierderea, lipsa iubirii, neglijarea copilului. Trauma este ceea ce s-a întâmplat în corpul tău atunci când n-ai avut resurse, n-ai avut cu cine, n-ai avut încotro.
Trauma nu este doar ceea ce ți s-a întâmplat ci si ce a rămas nespus, netrăit, neprocesat în corpul tău. Este ceea ce corpul tău a fost nevoit să suporte singur.
Este reacția internă la frica constantă, la rușine, la respingere, la absența iubirii sau siguranței emoționale si fizice.
Este energie blocată în sistemul nervos autonom (SNA).
Ești adult, dar trăiești cu un sistem nervos care nu a fost niciodată lăsat să se odihnească. Încă e în alertă. Sau în blocaj.
Asadar, adevărata traumă nu e doar evenimentul în sine, ci efectul pe termen lung asupra sistemului tău nervos autonom (SNA) – acel „reglator invizibil” care îți spune dacă ești în siguranță sau în pericol.
🧭 Sistemul nervos autonom (SNA) și butoanele sale invizibile
Sistemul nervos autonom este dirijorul nevăzut al stărilor tale. Funcționează ca un scaner permanent al siguranței.
Nu e logic, e instinctiv. Nu gândește, doar reacționează.
Are trei moduri principale:
1. Activare (luptă sau fugi) → vine cu energie crescută, alertă, anxietate
🧠 Apare atunci când corpul tău percepe un pericol. Nu contează dacă pericolul e real sau simbolic (poate fi o privire critică, o tăcere amenințătoare, o umilință, o acuză).
Sistemul tău nervos vrea să fugă sau să se apere.
🎯 Exemplu: Te sună șeful pe neanunțate, fără un context clar, și te panichezi, deși nu ai greșit nimic. În mintea ta apare gândul: „Oare am făcut ceva greșit? O să fiu criticat(ă)?”. Simți că trebuie să te explici, să te aperi – corpul tău a activat „modul de urgență”.
2. Blocaj (freeze) → letargie, amorțeală, lipsă de sens, depersonalizare
🧊 Apare când simți că nu mai ai nicio ieșire, nicio opțiune. Dacă pericolul e prea mare sau prea repetat, sistemul tău renunță la luptă și se închide pentru a te proteja.
Este reacția „îngheață ca să nu doară”.
🌫️ Exemplu: Primești un email care anunță că urmează reduceri de personal în compania ta. Nu e ceva ce poți controla, și brusc simți că te golești de energie. Te întinzi pe canapea, nu te poți mișca, nu mai știi ce simți. Corpul tău a tras cortina.
3. Conectare (ventral vagal) → calm, energie fluentă, prezență, deschidere
🌿 Acesta este modul natural de funcționare când simțim siguranță.
Corpul e liniștit, mintea e clară, poți relaționa cu ceilalți, te poți mișca liber între acțiune și odihnă.
☀️ Exemplu: Ești cu un prieten drag la o cafea. Te simți ascultat(ă), cald(ă), prezent(ă). Respiri adânc fără efort. Asta înseamnă să fii conectat(ă).
❗️Trauma te poate bloca între primele două: Activare sau Blocaj
Iar tu continui să funcționezi, dar pe pilot automat de supraviețuire.
❗️Panoul tǎu de control ajunge sǎ aiba doar două butoane mari:
ON – când ești în alertă, pregătit(ă) să fugi, să te aperi, să reacționezi (sistemul simpatic)
OFF – când corpul se „stinge”, se retrage, devine amorțit (sistemul parasimpatic dorsal – blocaj, îngheț)
Ce lipsește? Exact starea dupa care tânjim cu toții…
Și cum recunoaștem în ce stare suntem?